Placinta traditional romanesca

Preparată cu fructe de pădure, cu mere şi scorţişoară, cu brânză şi stafide sau cu carne, plăcinta are în spate o istorie de mii de ani. Primele menţiuni ale existenţei acestui fel de mâncare au apărut în jurul anului 9.500 î.Hr., în perioada neolitică sau în noua eră a pietrei, când egiptenii au gătit prima crustă de plăcintă. Ei începuseră să folosească unelte din piatră, domesticiseră animale şi practicau meserii precum ţesutul şi olăritul. Plăcintele egiptene erau cunoscute sub denumirea „galettes“ şi erau umplute cu orz, ovăz, secară şi unse cu miere.
Despre aceste forme incipiente de desert există informaţii pe pereţii mormântului din Valea Regilor al Faraonului Ramses al II-lea, care a domnit între anii 1304-1237 î.Hr. Istoricii sunt însă de părere că originea plăcintei este atribuită grecilor, care preparau o pastă din făină cu apă, la care se adăuga grăsime, pastă pe care o înfăşurau apoi în jurul unei bucăţi de carne. Aceasta servea pentru a găti carnea sau pentru a nu lăsa să iasă sucurile, oferind un suport uşor în călătoriile lungi pe mare.
În anul 160 î.Hr., omul politic roman Marcus Porcius Cato a scris în De Agri Cultura despre cea mai populară plăcintă, denumită „Placenta“. „Libum“, cum îi mai spuneau romanii, era asemănătoare cu prăjitura cu brânză şi era oferită ca jertfă zeilor. O dată cu dezvoltarea Imperiului Roman, reţeta preparării plăcintei a ajuns în întreaga Europă. Oxford English Dictionary notează: „În mod evident, plăcinta a fost un cuvânt binecunoscut în 1362, în Anglia“.
Plăcintele timpurii au fost cu carne şi erau servite ca fel principal de mâncare.
Plăcintele cu fructe sau tartele („produse de patiserie“) au fost, probabil, preparate în anul1500. Istoria o aminteşte pe Regina Elisabeta I a Angliei (în imagine) care a gătit prima plăcintă cu cireşe. În vremea Tudorilor, plăcintele englezeşti erau făcute cu pere, gutui şi mere. Plăcintele au ajuns în America o dată cu primii colonişti de limbă engleză. În scurt timp, plăcintele au devenit o parte importantă din viaţa americanilor.
Plăcintele cu carne, cu umpluturi din rinichi sau cu carne tocată de vită, pui şi ciuperci sunt populare în Regatul Unit, Australia şi Noua Zeelandă. Sunt servite adeseori cu cartofi prăjiţi. În America de Nord, plăcintele cu fructe sunt savurate cu îngheţată. Felul tradiţional al americanilor este plăcinta cu mere, devenită faimoasă din 1890.
Reţetele variază de la o ţară la alta, de la un bucătar la altul, însă ingredientele de bază rămân aceleaşi: făină, apă şi grăsime, iar umplutura, fie cu şuncă şi ou, cu brânză, cu sardine, cu fructe de pădure, cu lămâie, cu dovleac sau cu rubarbă, fac din plăcintă să fie un fel de mâncare deosebit.
Moliciunea aluatului, maleabil si alb, framantat de maini pricepute si transformarea lui in foi crocante si fragede, care ascund intre falduri surpriza umpluturii, au facut din plamadirea unei placinte o adevarata competitie intre gospodine.
Comparativ cu trecutul, astazi placintele sunt mai putin spectaculoase, reduse in dimensiuni, dar la fel de populare, gustoase si foarte diversificate.
La noi maestrii in arta placintelor au fost, indiscutabil, grecii, placintele devenind foarte populare de pe vremea fanariotilor. Coapte in vase rotunde de arama spoita, foile pufoase si aurite le-au dus vestea placintarilor greci in toata Tara Romaneasca.
Astfel meseria de placintar devine o meserie profitabila si la mare cautare. Placinte invartite, placinte cu branza, cu spanac sau cu carne tocata si ceapa si mai ales, placintele cu ravase, care starneau rasul si inflacarau inimile mesenilor. Exista si obiceiul de a pune bani in placinta sau spice de grau: cine nimerea banul era semn ca va avea bani tot anul, cine apuca spicul avea parte de holde frumoase.
Placintele devin atat de populare la noi, incat aluatul rumen, pantecos, devine prin Negruzzi un adevarat erou de poveste in Istoria unei placinte, in care placintele, capodopere gastronomice devin cadouri, instrumente ale coruptiei pentru obtinerea unor posturi la Curtea domneasca.
Este adevărat că suntem un neam iubitor de plăcinte, şi să le facem, şi să le mâncăm. Prin secolul al XVIII-a, a fi plăcintar în România era un adevărat noroc. Dovadă stau versurile: "Halal, zău, de cine ştie! Să facă plăcintărie! S-o dospească, plămădească! În cuptor s-o rumenească".
Exista foarte multe obiceiuri si traditii romanesti , care sunt insotite de facerea de placinte, asa cum se intampla de Pasti, in sudul Moldovei si in Bucovina unde in afara de traditionala pasca se fac mosi, babe, placinte, invartite.
Oricum romanul s-a nascut gourmand si intelegator, placintele au prins foarte bine, de aici si vorba: La placinte inainte, la razboi inapoi!
Intr-o legenda, Lazar era un baiat care vroia placinte. Fiindca mama sa nu a avut timp sa ii faca mult doritele placine, Lazar a murit de pofta, intr-o zi de sambata. Mama sa l-a plans si i-a cerut lui Dumnezeu sa nu ierte femeile care nu fac placinte in Sambata lui Lazar.
De aceea, in Sambata Floriilor femeile coc placinte si le impart saracilor ca pomana, in special celor care au copii mici. Placintele se fac si in amintirea lui Lazar cel sarac, care se roaga lui Dumnezeu pentru iertarea pacatelor oamenilor.

Plăcinta dobrogeană este deja recunoscută ca marcă înregistrată, fiind un brand care i-a cucerit, în diverse ocazii, pe gurmanzii din nenumărate ţări. A fost "invitată" chiar şi în Parlamentul European, unde europarlamentarii s-au delectat cu peste 1.000 de plăcinte, pregătite de gospodinele din Mangalia.

Maramureşul e mândru de plăcinta creaţă din Ţara Chioarului. În localitatea Mesteacănul, localnicii îşi protejează marca de plăcinte creţe. Ei au musafiri din toată lumea, care revin pentru gustul "creţelor" de Chioar. Acestea merg foarte bine cu horincă.
Femeile din Bihor faceau placinte coapte pe vatra cu cartofi sau varza, uneori cu branza dulce sau cu telemea.
Cu toate că este ceva de muncă pentru ca placintele să iasă „ca la carte”, efortul va fi cu siguranţă apreciat..
Astăzi, pasiunea pentru aceste delicatese o dovedesc şi numeroasele festivaluri care se organizează în cinstea lor. Dintre acestea, amintim "Festivalul plăcintei", din localitatea Hemeiuş, judeţul Bacău , cel din Stăuceni, judeţul Botoşani sau Festivalul placintei de la Moneasa( Bihor).

Eu am aceasta reteta de la mama , care o are de la bunica si cu siguranta ca si ea a mostenit-o de la mama si bunica ei. Cred ca fiecare zona, ca sa nu spun casa, are propria ei reteta...am dreptate sau nu, ce spuneti ?
In compozitia placintelor mele , nu veti gasi nici un fel de aditivi, agenti de crestere sau chimicale. Faina este macinata de noi, la moara, din graul cultivat pe pamantul nostru, rezultand un produs 100% romanesc.

Avem NEVOIE de :

1,600kg faina
1 lingurita sare
50 g drojdie proaspata
1 l apa calduta
2 linguri ulei

Umplutura :

cartofi
branza sarata( cas oaie)
varza murata

1 legatura ceapa verde cu codite cu tot
1 legatura marat verde
2 albusuri( optional)


MOD de PREPARARE :

Cartofii ii cauratam, ii spalam si ii taiem cuburi apoi ii fierbem in apa cu sare cam 25 de minute. Cand sunt gata, facem din ei un piure cu putin ulei, sare si piper.
Varza murata o spalam dintr-o apa, dar nu mult ,sa nu-i scoatem toata acreala, o lasam sa se scurga bine si apoi o calim putin ,intr-un strop de ulei.
Branza- eu am folosit cas de oaie - o dam pe razatoarea cu gauri mari, tocam marunt mararul si batem spuma albusurile( optional). Ceapa o tocam cu codite cu tot si o rasturnam peste casul razuit, adaugam albusurile si condimentam.

Făina o punem într-un vas cu sarea. În alt vas punem drojdia cu 1/2 linguriță zahar și putina apă călduță. Amestecăm până se dizolvă drojdia si lasam sa creasca vreo 10 minute.
În făină facem un cuib, în care vom turna drojdia dizolvată și amestecăm , adaugand restul apei caldute si uleiul, in timp ce framantam.
Trebuie să obținem un aluat elastic nu prea moale dar nici prea tare, acoperim cu un prosop și lăsăm la dospit până își dublează volumul.

Taiem bucăţi din aluat, cam cât pumnul de mari, si le intindem pe rand cu mana, apoi punem în mijlocul fiecărui aluat câte 1 lingură mare cu umplutură .
Tragem ușor marginile aluatului peste umplutură, o întoarcem cu pliurile în jos și pe suprafața de lucru presărată cu făină ,o întindem sub formă rotunda, cu ajutorul sucitorului, la mărimea dorită.

Se mai pot rula placintele, ca in fotografie, dupa ce am pus umplutura.Dupa ce sunt rulate ,le asezam in forma de melc si apoi le intindem cu sucitoarea.
Mărimea poate să difere în funcţie de tigaia folosită pentru prăjit.

Ideal ar fi sa folosim o tigaie din fonta , pe care sa o ungem foarte putin cu un strop de ulei si apoi sa prajim placintele in ea, dupa ce este incinsa.
Dupa 2-3 minute, intoarcem placinta si o coacem si pe cealata parte.
Procedam la fel pina terminam toate placintele.

Vor rezulta aproximativ 20 de placinte.
Pofta mare sa aveti la ele. !
Sa nu uitati : focul sa fie mic sa nu se arda placintele !
Cu aceasta reteta, in luna IUNIE sunt gazda  la #traditiesigastronomieromaneasca de pe http://pofta-buna.com/traditie-si-gastronomie-romaneasca-2/ organizat de Gina .
Va astept cu drag la Parada !